Cea mai mare dorință. La capăt de pământ.

Degeaba mai trăim dacă nu am fost măcar odată acolo. Obligatoriu cu cineva la care privirea îngheață când rostești te iubesc.

De fiecare dată când călătoresc nu mă pot acomoda cu o idee. Atunci când citesc că până la destinație mai rămân câțiva kilometri. Nu mă deranjează că mă întorc. Oricum suntem adaptați cu lumea unde ne întoarcem.

Vreau doar o singură direcție. Cea care indică capătul lumii. Cu nisip și ocean. (Cel puțin așa văd eu capătul lumii.) Cu blugi rupți. La capătul lumii nicicum fără blugi rupți în genunchi. În loc de pașaport albastru ți se cer ei. Blugii. Cei cumpărați de vreo câțiva ani, rupți în genunchi și sub posterior. Da, sunt vechi dar îi iubesc ca și cum ar noi. Răsuflecați până la genunchi. Desculți. Cu vreun maiou alb. Plus un metru 65 de fericire. Care mă ține de mână. Zâmbește. Urmează. Iubește. Alegerile mai mult decât pe mine. Cu mine are o viață încă.

Mai vreau și o votcă. Că poate ne luam rămas bun. De la uniforme. Ședințe. Certuri specifice lumii în care mergem după scenariu. De la vise spulberate de ipoteca de imobil care ne închide și leagă de un singur loc. Poate că generația asta de chiriași nu e atât de rea. Poate ne indică și ne arată cu degetul spre libertatea spre care ar trebui să mergem. (Or poate sunt eu un romantic de prost gust.)

Dar mai cred, că acolo Dumnezeu se joacă în nisip. Mai cred că acolo oamenii nu mor, dar se lasă duși de fluxuri și refluxuri. Oceanul le înghite pe toate. Și soare. Și lună. Și amintiri. Și goana asta a noastră prostească după pereți și spații. Gânduri care ne îmbătrânesc și spulberă vise. Vise care se trăsnesc violent de pereți și crapă precum valurile de corali și stânci. Și uite că multe din vise se preling pe pereți… uitate și îngropate. Multe din vise le lăsăm uitate și în persoanele care mai trec printre pereți. Apoi construim alte vise… Suntem niște ingineri cu acte sufletești.

Mai vreau și niște tobe, trompete, contrabasuri să cânt solemn o simfonie sau ce a ieși acolo, pentru toți prietenii. Dar și mai mult dușmanilor. Că ăștia vor muri de dor. I-aș pune numele simfonia fuck off. Pentru nervii lor și mica mea plăcere, că tot îi va roade în urechi.

Și mai cred că ea e marea mea de lângă ocean. Marea care se joaca în gura mea. În cuvinte și săruturi. Noi ne căutăm. Ne aflăm. Întâlnim.  Reîntâlnim. Ca să ne spunem cât de grozav e sentimentul de existență. Martori. Vrem martori. Da, la capăt de lume fără martor nu avem loc.

Amânăm plecările din motive fricoase și scuze. De teama că toată viața am fost învățați să credem în ceea ce numai atingem. Că “schimbările” vor veni. Însă nu garantează niciodată timpul. Și rămânem parțial goi. Cu vise pe jumătate.

Blugi. Rupți. Albaștri. Desculț. Ea. Tobe și trompete. Vise lăsate acasă. Vise noi. Atât cât pentru noi. Ea îmi dă cuvinte. Vise. Fără împrumut. Ea e întrebarea mea de fericire…

Capătul lumii nu e o destinație. E o alegere. A voastră. Prostească. Atât de prostească încât într-o zi va fi frumos de realizabilă. Voi. Sunteți simpli.

Sursa foto: goodfon.su