Acceptarea. Noastră, ca cupluri. Doi. Relație. Care reușește să se transforme în iubire. Dacă rezistă și ne acceptăm.

Noi tranzităm mai multe etape.

La început ne iubim. La prima vedere. La insistenta lui de bărbat or de la instinctele tale de vânător. Însă ne acceptam ca indivizi, bărbat, femeie mult mai târziu.

După toată fierbințeala care vă copleșește la început. După ce fluturii din stomac sunt serviți fără a fi numărați. După ce v-ați lăsat descoperiți de sentimentele care va încing doi câte doi. Acasă. În lift. Pe bancheta din spate. În baia localului.

Vine și acceptarea. Vine doar acasă. Corect ar fi să vină acasă. Pentru că public e mai prostesc. Cu nervi. Și nu cred că e cel mai bun mod de manifest. Al vostru. Și nu a fiecăruia în parte. Dragostea nu are pereți. Acceptarea da. Cei admisibili și fără ochi.

Acceptarea are întrebări. Da sau nu? Poate ea cu mine? Poate el cu mine?

Noi existăm? De fapt acesta e sucul. Cel mai bun când existați. Când gândurile lui sunt materializate în mare parte de tine ca femeie. Susținere. Când dorințele tale feminine sunt în rucsacul sau geanta lui de serviciu.

Poate fi cea mai grea etapa a relației. De durata. Cu lacrimi si dezamăgiri în el sau ea. Wrong. De  fapt sunt în propriul ego…

Regula acceptării.

Pentru ea: El nu e un idiot util.

Pentru el: Ea nu e suport, ci susținere.

Nu lăsați acceptarea pe mâna prostiei.

Unde domină prostia. Creierul termină. (noroc de facebook că-mi aduce aminte statusuri de ale mele de prin 2011)

În fond și mare parte sunteți simpli.

Sursa foto: twyxt.us