Stăteam în dormitor. Plânsă. El stătea jos în bucătărie. Fără vreo emoție pe față, era în stilul lui. Era primul bărbat care știa să se controleze. Îi vorbeam peste pereți. Doar așa simțeam că sunt puțin mai liberă…

Unde se termină povestea noastră? Eu nu te mai aud. Doar urme printre mulțime. Și umbre. Da umbre! Printre vitrine.

Tu pleci. Iar fiecare dintre noi iubește până când uită. Eu privesc filme. Pozele cu noi. Lumina arde în coridor. Lumină sumbră în dormitorul unde erau toți foștii și fostele. Tu te plimbi afară printre vitrine. Printre rafturi de cafea și ceai. Printre mulțime grăbită pentru ore calculate.

Sună melodii în cap. Acum știu unde pentru prima dată le-am auzit. Beat-urile din capul tău. Sunete. Mirosuri, chiar sub nas. Eu le țin minte. Eu? Corpul meu.

Eu nu te mai cunosc. Eu nu te mai văd. Ochii care nu se văd, se uită. Cu ce preț? Acesta? Cu sinucidere de feeling.

Tu taci. Nu vorbești. De fapt tu nu ai vorbit niciodată. Vocea ta scotea ritmuri. Și eu femeie furată de la alt bărbat, am început să dansez pe ele.

Eu nu te-am descoperit. Nu am reușit să o fac. Știi prea bine, mă enerva uneori că tu aveai răspuns la toate. Argumentate. Sărutate. Îmbrățișate.

Eu nu pot să-ți mai cer nimic. Nu mai există predispunere pentru acțiuni. Sufletele își trag cortina. Unul din motive pentru care eu nu le văd și nu le simt. Altul de frică. Da femeile sunt fricoase. Mai emotive în față deschiderii de sentimente. Iar dacă el pleacă, pleacă și strălucirea asta feminină manevrată vreme bună de bariere. (…)

Te rog sa-mi vorbești…

Sursa foto: www.scarymommy.com