Omul cu care nu am vorbit de mult. Și nici măcar în ochi nu l-am privit. De rușine. De îngâmfare. Poate chiar din prostie. Nu mă mira ca nu am făcut-o.

Dar îmi repet sunt femeie…

de fiecare dată când sunt aruncată în spații dureroase. Chiar dacă ele sunt aceleași, dar uneori dor.

Noi călătorim toată viață ca să știm cine suntem. Prostesc, însă uneori de găsim fals în alții. Crezând în marea noastră dragoste. Ar putea fi el. E atât de… bărbat.

Dar…
omului acesta, care mă așteaptă de fiecare dată acasă nu i-am vorbit De mică când aveam propriile jocuri și le înscenam atât de bine.
Nu mi-am făcut timp să-i vorbesc. Îndrăgostita am avut ochii sus la el și dezamăgită am privit în jos, la pământ. Ce lacrimi în ochi privindu-l îl vedeam pe el și durerea.

Doare…
nu mi-am vorbit, mie. Sunt atât de eu. Omul și Femeia. M-am privit de atâtea ori dar am refuzat să-mi vorbesc.

Vorbește-ți. Întreabă-te. Ești femeia care nu ți-ai promis aproape nimic, ție. Orice promisiune a avut un bărbat (daca tot vorbim de dragoste). Te-ai sacrificat, cum o face orice femeie. Începi să nu mai crezi, dar tot vă pasă.

Când ultima oară ai mers la cules dorințe? (ale tale)

Sursa foto: favim.com