Dacă am putea să ne facem cadouri de bun simț la despărțire. Care ar fi ele? Lumi. Ne-am da lumi. Pentru ea. Pentru mine. Unde am trece din una în alta. Fără timp între ele. Fără gânduri nocive. Fără dor. Fără măști care trebuie puse de dragul celor din jur. Fără lacrimi. Cum fără ele. Fără. Noi.

Despre tragic. Despre dureros. Despre trist. Tragicul într-o relație e un apogeu ușor de atins. Ușor de căzut din el. Dureros e un fel chin pe care singuri îl dorim. Pentru că vindecă. Pentru că ne maturizează. Exact cum vrem dragoste. Exact la fel ne dorim și durerea după.

Trist. Cu durată și intensități. Femeia care se stinge. Eu am privit-o în ochii plini de lacrimi prin ochii mei plini de lacrimi. Era pentru prima oară după mult, mult timp când gustam din lacrimi astea sărate de dragoste. Însă prea târziu o făceam eu. Și ea.

Fuga aia în cerc. Fără începuturi. Fără sfârșituri. Când beat-urile mor în ritmuri de inimi care nu se nai regăsesc. Eu nu mai eram bărbatul de luat acasă. Ea nu mai era femeia prinsă de flăcări. Noi ne-am retras încet. Fiecare spre lumea lui. Mai întâi scenele de dragoste nu mai erau la fel de intensive. Apoi, tot mai puțin din timpul ei îmi revenea mie. La fel și timpul meu pleca pentru alte(le), gânduri și acțiuni. Aici am înțeles. Relația asta se stinge. Încet. Ea a înțeles-o înaintea mea. Dar e femeie. Știe să păstreze dureri doar pentru ea. Plus mai lua și din ale mele.

Femeia care se stinge cu lacrimi în ochi și suflet vândut. Femeie care nu mai simte femeia din ea. Bărbatul care nu mai este el. Nu era deloc o despărțire. Mai mult, o împărțire a trăirilor pentru fiecare. Eu. Ea. Ei. Se stinge, în greșelile mele. Femeie. Ruptă de timp… Se stinge în convingerile lor de existență. În maturități furate, dar nu și trăite.

Suntem neputincioși în fața unei femei care se stinge. Care numai simte din interior. Se stinge într-o independență totală față propriul eu. Tu stai și o privești. Oprit de libertatea de acțiuni care nu-ți mai șoptesc nimic. Dispar culori. Curg nuanțe. Se opresc și lacrimile. Gândurile ne mănâncă pe dinăuntru. Ei îi este frică de erori. Mie de dorințele mele pline de goliciuni.

Plecând, i-am dat o lume. Și-a recuperat-o. A ei. Din care eu ca actor am părăsit producția. Lumea în care ea se simte  femeie în felul în care ea vrea. Fără mine. Pentru că fericirea ei nu mă mai are pe mine ca parte a definiției. M-am retras între pereții mei albi. Încă nevopsiți. Aș fi fost un laș dacă nu i-aș fi dat-o. Iubim până uităm. Când amintirile se dezlipesc de suflet când respirăm peste alte buze.